De la inelul de logodnă la verighetă I

Inelul de logodnă este o invenție relativ recentă. Precum rochia albă de mireasă, inelul de logodnă, cu o ornamentație bogată și dintr-un metal prețios, se impune în secolul al XIX-lea. În secolele anterioare, viitoarea mireasă prime de la cel care avea să îi fie soț un coș plin cu stofe pretioase si dantele, șaluri bogat brodate, evantaie parfumate, diverse coliere și inele.

Reproducere după o bijuterie din epoca victoriană, aur și email.

În mediile rafinate și cu dare de mână, coșul de logodnă era o afacere serioasă fiincă indica poziția socială și puterea financiară a mirelui. În mediile modeste, logodnica se mulțumea cu o broșă sau un un inel, bijuterii lipsite de pietre pretioase, care vorbeau mai mult de sentimente și mai puțin de poziția socială. De cele mai multe ori, astfel de bijuterii, indiferent de valoare, erau decorate cu două inimi sau mâini unite (semnificație magică).

Inel de logodnă din secolul al XVIII-lea

În unele cazuri, un simplu anou de metal pecetluia legătura dintre viitorii miri.

După 1800, inelul de logodnă se impune în societatea europeană, preferate fiind bijuteriile de familie, purtate de mai multe doamne cu un mariaj fericit și binecuvântat cu copii. Inelul capătă astfel o putere benefică, el urma să îi ofere tinerei promisiunea unui destin fericit. Nenumărate legende și simboluri legate de puterea și semnificația pietrelor prețioase s-au impus printre miturile și credințele europene, ele fiind amintite și acum în lumea bijutierilor. Diamantul este asociat   ideii de inocență și puritate, rubinul- dragostei reciproce, safirul-fidelității și dragostei, smaraldul- iubirii adevărate, perla-vieții îndelungate, iar topazul- fidelității.

Wallis si inelul de logodna

În 1937, atunci când s-a logodit cu Wallis Simpson, ducele de Windsor (fostul Eduard al VIII-lea, regele Angliei) a apelat la Louis Cartier pentru inelul de logodnă. Bijutierul francez s-a întrecut pe sine, oferindu-i printului îndrăgostit un smarald cu o tăietură unică. Gestul ducelui a instituit o cutumă care mai persistă și în zilele noastre, inelul de logodnă trebuie să fie ales în funcție de posibilitățile financiară și poziția socială a viitorului mire.

Doamna putea/poate să îi ofere și ea un dar alesului: un ceas sau o perche de butoni.

Despre verighete, semnificația lor și cum se purtau în trecut, într-o postare viitoare.

  

Povestea rochiei de mireasă

Recent, am asistat la o discuție amuzantă legată de culoarea, stilul și lungimea rochiei de mireasă, fapt care m-a determinat să vă ofer o scurtă incursiune istorică. Tradiția rochiei albe s-a impus târziu în istoria europeană. Miresele din Grecia și Roma Antică își acopereau fața cu un văl roșu, așa căsnicia începea sub auspicii fericite. În Evul Mediu și Renaștere, preferate erau rochiile în culori vii, nu era un model anume, ci mai degrabă o rochie de sărbătoare cu nenumarate aplicatii,

Cele trei imagini reprezintă o ținută din 1929, creație a Madeleinei Vionnet, aflată acum în colecția Metropolitan Museum of Art, New York. 

dacă vorbim de o mireasă din elita socială. Tânăra își împodobea ținuta cu panglici și bijuterii, colierele și centurile erau agreate de mirese, dar și de familie care dorea să își exprime puterea și prestigiul prin intermediul podoabelor tinerei. Vălul alb și coronița din lămâiță sunt rar amintite. Mireasa își pieptăna părul după moda epocii, purta o bonetă brodată și alte podoabe care îi putea evidenția farmecul și statutul social. În preajma Revoluției franceze, domnul avea o vestă asortată cu rochia alesei,culorile deschise, luminoase fiind preferate.

Albul devine cu adevărat culoarea mireselor în secolul al XIX-lea, atunci se impune în mediile urbane, din ce în ce mai prospere, imagine tinerei mirese cu văl, flori de lămâiță și rochie albă, simbolul purității și inocenței. Tot atunci, domnii au renunțat definitiv la ținutele bogat împodobite cu panglici, broderii și bijuterii, masculinul adoptând ținutele sobre (costumul de culoare închisă). La nivel vestimentar se facea distincție clară între ținuta unei tinere care se căsătorea prima dată și cea a unei văduve sau a unei femei divorțate. Ultimele era obligate să adopte o rochie mult mai modestă, într-o culoare sobră, fără văl și lămâiță, iar ceremonia avea loc într-un cadru restrâns. 

La final, vă propun să vă delectați cu o scurtă istorie a rochiei de mireasă în secolul al XX-lea realizată de site-ul mode.com      

Cronici efemere (1)

Vă propun la început de weekend o nouă rubrică pe blog. O selecție ludică și subiectivă de cărți, expoziții, site-uri, reclame, aplicații, care mi-au atras atenția/ m-au amuzat de-a lungul săptămânii. Rubrica a fost inspirată de colegele de la Fundația Calea Victoriei care comentează și privesc cu entuziasm diversele mele descoperiri on-line. Așadar, vizionare/lectură plăcută!

1. O expoziție și un film documentar.În această toamnă, ultima mare portretistă franceză, Louise Élisabeth Vigée Le Brun (1755-1842), are parte de o primă retrospectivă la Grand Palais. Cunoscută drept pictorița reginei Maria Antoaneta, doamna Vigée Le Brun este cea care a reușit cu mult talent și pricepere să impună un anumit gen portretistic la curtea franceză și să îi ofere reginei un chip mult mai tânăr și lipsit de defecte. Autoarea unui adevărat lifting pictural, portretista a făcut parte dintre intimii reginei, de aceea fiind obligată să părăsească Franța în timpul Revoluției (1789). Peregrinările au dus-o până la curtea Ecaterinei  II-a a Rusiei, iar viața i-a oferit șansa (sau  neșansa, dacă îi citim corespondența) să cunoască o epocă de ruptură din istoria europeană. Pentu a face cunoscută expoziția pariziană, dar și pentru a-i încânta pe amatorii de artă care nu vor ajunge prea curând la Paris, postul Arte a realizat un documentar erudit și încântător. Departe de expunerile seci și plictisitoare,Le Fabuleux destin d' Élisabeth Vigée Le Brun, peintre de Marie Antoinete îmbină rigorile documentației istorice cu strălucirea filmelor de ficțiune. 

2. O aplicație și un site. Dacă vă plac fotografiile și revistele vechi, minaturile medievale și fotografiile scandaloase de la începutul secolului XX sau vreți să citiți un jurnal de la 1900 în metrou, Gallica este tot ce vă trebuie. Interfață a faimoasei Bibliothèque Nationale de France, Gallica s-a impus drept un adevărat cufăr cu minuni pentru cititorii entuziaști și curioși. Iar acum, o aplicație ne permite să ne delectăm absolut gratuit cu o bază de date imensă direct pe tabletă sau mobil. Recunosc, am citit o după-amiază întreagă reviste interbelice dedicate cosmeticii feminine.

3. O reclamă și o carte. Pentru a rămâne tot în atmosfera pariziană, vă propun o reclamă a firmei Lancôme. Lansată la sfârșitul lunii august și având-o protagonistă pe Caroline de Maigret (muziciană,model, muză, scriitoare), colecția de clipruri propune nu doar o nouă paletă de machiaj sub titlul Effortless Style, ci contribuie din plin la ironizarea, dar și la consolidarea unui mit, cel al parizienei.

  Impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Parisul devine capitala modei și orașul tuturor experiențelor posibile, mitul sofisticatei pariziene domină și acum imaginarul doamnelor cochete (și nu numai). Nu vă așteptați la o decriptare a stilului, ci mai  degrabă la o privire amuzant-ironică. Interesant este faptul că protagonista nu se teme să privească cu un zâmbet malițios o imagine la care a contribuit din plin. În 2014, a publicat alături de Anne Berest, Audrey Diwan și Sophie Mas, How to be Parisian Wherever You Are.Love, Style and Bad Habits. Cartea, ultra citită de cele care își doresc să adopte stilul parizian, abundă, după gustul meu, în nenumărate idei primite de-a gata și în sfaturi mai mult sau mai puțin aplicabile în existența cotidiană. Câteva merite are totuși: ne face chef să călătorim mai des la Paris și să renunțăm la privirea grăbită a turistului și, nu în ultimul rând, este posibil să ne determine o regândire a garderobei ;).