Costumul doamnelor – eleganță și libertate

În mediul profesional, dar și în viața privată, multe femei aleg confortul și eleganța oferite de o pereche de pantaloni.  Pentru femeile  secolului al XXI-lea pare un gest firesc, chiar un must, să investească într-un costum pantalon, bine croit, cambrat pe talie, din lână sau mătase, negru sau bleumarin, pe care să îl poarte în varianta office, la birou, sau senzual-provocator, la întâlnirile private.

 Lucrurile nu au stat mereu așa. Înainte de 1960, puține doamne optau pentru ținute  inspirate de moda masculina. Pantalonii erau considerați scandaloși, lipsiți de eleganță și provocatori. Istoria consemnează "războiul" dus de femei independente și dornice șă își exercite profesiile în libertate și beneficiind de confortul  unei vestimentații adaptate la viața activă.  Arhivele amintesc câteva cazuri celebre:  eroina  medievală  Jeanne d'Arc, regina Christina a Suediei,  scriitoarea Georges Sand, pictorița Rosa Bonheur, medicului Madeleine Pelletier sau actrița Marlene Dietrich.  Nu era lucru simplu să abordezi o ținută masculină, în trecut, fără să fi acuzată de transgresiuni de tot felul.  Doamnele dornice să poarte un costum de inspirație masculină, cu jachetă, vestă și pantalon, erau nevoite să obțină un certificat care să justifice purtarea veșmintelor respective și care să certifice că persoana era onestă și nu încerca să obțină o schimbare a identității sexuale.

Primul război mondial (1914-1918) și implicarea activă a femeilor în societate au revoluționat moda și au permis unor creatori de geniu să elibereze silueta doamnelor. Domnișoara Chanel a fost printre primii creatori de modă care au încercat să impună pantalonul în moda feminină și să îl transforme într-un obiect vestimentar cotidian. Jean Patou îi urmează, el utilizând masiv jerseul pentru a obține haine cu o linie lejeră și fluidă.  În anii '30, pe Riviera franceză, doamnele cochete și avangardiste au început să poarte pantaloni amplii, inspirați de pijamalele masculine. Dar inovațiile celor doi creatori s-au lovit de reticența doamnelor, care preferau să îi poarte doar în vacanțe, pe plajă la Deauville, și mai puțin în oraș. În 1932, Marlene Dietrich seduce publicul cu o ținută mitică: smokingul alb, în filmul Blonde Venus. Dar în viața cotidiană, vedeta a fost  nevoită să obțină un certificat de la prefectura franceză pentru a purta în deplină libertate costumul pantalon, când era în vizită la Paris. Dacă unor dive li se trecea cu vederea un capriciu vestimentar și puteau să pună în practică, fără mare bătaie de cap, dorința unei siluete lejere și comode, femeile obișnuite nu aveau acest curaj.

Anii '40- '50 au reușit să impună treptat pantalonul printre articolele vestimentare feminine. Purtat în timpul liber, în vacanțe sau atunci când doamnele preferau o ținută confortabilă (așa se îmbrăca actrița Katharine Hepburn la repetiții), pantalonul nu era încă asociat cu mediul profesional sau cu evenimentele elegante. 

Adevărata revoluție avea să se producă în anii '60, la Paris, când Yves Saint Laurent gândește veșmintele femeii moderne, conștientă de puterea ei, dornică să joace un rol activ în societate și să își afirme drepturile și libertățile. Dacă domnișoara Chanel le eliberase pe femei de tirania rochiilor pline de zorzoane, pernițe și corsete, inventând "sărăcia de lux", Saint Laurent propune o imagine feminină eliberată de tabuuri, dornică să preia haine sau gesturi din universul masculin. Muza creatorului francez, Betty Cartoux avea să îl poarte cu nonșalanță, în ținute elegante, de seară, dar și în viața de zi cu zi. Modelul din 1967, din trei piese (jachetă, vestă, pantalon) a fost inspirat de moda masculină a anilor '30. Cu buzunare la pantaloni și o croială confortabilă, dar elegantă,  costumul îi permitea purtătoarei o libertate de mișcare extraordinară, dar și o eleganță deopotrivă androgină și sofisticată. Consacrarea finală se produce în 1975, cînd fotograful Helmut Newton fotografiază smokingul Saint Laurent pentru revista Vogue. Provocatoare, nonșalantă, revoluționară, imaginea nu mai vorbește doar de modă, ci și de feminism, de femei care își revendicau egalitatea și libertatea socială, economică și sexuală. În deceniile ce au urmat, costumul pantalon s-a impus în garderoba feminină, fiind reinterpretat în fel și chip de designerii contemporani.

dacă vreți să mergeți mai departe puteți citi cartea Christinei Bard, Une histoire politique du pantalon, Paris, Seuil, 2010. Autoarea ne oferă cercetare din punct de istoric și antropologic, dincolo de fascinația modei vedem cum un articol vestimentar vorbește despre destinul feminin. 

Modă, tinerețe și revoltă

  În  1956, o tânără senzuală își punea amprenta asupra mentalităților și  imaginarului european.  Într-un dans îndrăcit[1], care a fermecat și a scandalizat în epocă, Brigitte Bardot a transformat  Et Dieu... créa la femme (Și Dumnezeu... a creat femeia) într-un mit (r. Roger Vadim).  Dezinvoltura personajului, care culminează cu secvența dansului, nu este doar o simplă fantezie cinematografică, ea traduce  o stare de spirit, anunțând o serie de transformări la nivelul societății europene. Femininul își afirma dorințele și și le asuma, fenomen ce  avea să culmineze cu revoltele din anii '60, atunci când tinerele, dar nu numai ele, au revendicat printre altele și  libertatea  propriului corp.  Barometrul acestor transformări sociale a fost, precum și în alte epoci istorice, moda străzii, ea exprimând fără foarte multe complicații metamorfozele unei lumi.

     Tinerii născuți imediat după cel de-al doilea război mondial  (baby boom-ul din 1947) își doreau o modă accesibilă, special gândită pentru ei, care să le permită să se bucure din nou de viață, de libertatea de mișcare și de propriul corp. Dacă saloanele haute couture de la Paris sau Londra le păreau nu numai inaccesibile, dar și de neînțeles, marile centre comerciale echivalau cu un Babel lipsit de identitate și gust. Această clientelă urbană, cu bani de buzunar și dorință de cumpărare avea să schimbe nu numai fața modei europene, dar și concepțiile unei epoci.

       La Londra și Paris o nouă generație de creatori au încercat să răspundă aceste noi clientele. Pe malurile Tamisei, Mary Quant propune tinerelor rochii scurte, trapezoidale  asortate cu pantofi și cizme colorate. Dar marea ei reușită a fost deschiderea unui magazin dedicat modei tinere și exuberante, Bazaar (1955) simbolizând dorința tineretului britanic de a se bucura de viață și de a uita recesiunea de după război. Rochiile scurte, inspirate de tricourile masculine, erau asortate cu jachete cadrilate sau cu ciorapi până la genunchi. Produse în serie, ele se vindeau la prețuri relativ modice, fapt care a revoluționat vânzarea cu amănuntul. Trupul feminin se adaptează acestei mode tinere și sportive, modelul ideal fiind Twiggy, tânăra cu trupul subțire și longilin și tunsoare minimalistă, ce părea că sfidează look-ul mult prea căutat din din anii '50.      Laboratorul noului stil londonez a devenit în scurt timp Carnaby Street. Inițial o stradă lăturalnică din Soho, ea avea să se transforme în artera tinerilor designeri, marcând și apariția unui fenomen social - mersul la cumpărături văzut ca un mod de petrecere a timpului liber și de socializare. În rochii inspirate de faimoasa Casbah Dress sau cu imprimeuri Pop sau Op Art, tinerele arborau un look androgin și delicat, masculinul pare că se feminizează în sacouri cambrate, cu umeri mici și cu tunsori împrumutate din universul feminin (look-ul Beatles). Metropola britanică devine The Swinging City ( revista Time, aprilie 1966).  Noul stil începe să atragă o clientelă din ce în ce mai variată, în momentul deschiderii magazinelor  Biba (Londra, 1964) și Paraphernalia (New York, 1965).  

     Răspunsul francez la experimentele din spațiul londonez vine de la o generație de designeri formați în atelierele haute couture dornici să propună o modă în egală măsură practică, dar și elegantă. Înspirați de zborurile în spațiu Courrèges și Pierre Cardin propun ținute albe, cu pălării inspirate de cosmonauți, utilizând materiale avangardiste pentru epocă. Cardin este primul care apelează la studenți pentru prezentarea colecțiilor masculine, iar în 1959, prima colecție în serie îl obligă să demisioneze din Chambre Syndicale de la Couture.

     Istoria a consemnat dubla paternitate a minijupei, și Courrèges și Quant și-au revendicat această calitate. Interesant este răspunsul designerului britanic care surprinde cel mai bine spiritul modei anilor '60 - Amândoi am inventat minijupa, dar strada a fost cea care a impus-o.

MODELE ÎN CREAȚII COURREGES

Pentru a răspunde cererilor unei elite urbane tinere și elegante, Yves Saint Laurent inaugurează, în 1966, YSL Rive Gauche cu produse în serie, marcând începutul colecțiilor de prêt-à-porter. Această epocă rămâne asociată în istoria casei pariziene  cu faimoasa rochie Mondrian, o reinterpretare  în stil haute couture a experimentelor londoneze. Inspirat de pânzele lui Piet Mondrian, Saint Laurent propune o îmbinare de materiale și culorii, dând astfel stil și unicitate unei rochii sac. Sacrată de revista Vogue, ediția franceză,  în septembrie 1966, ea avea să fie ultra copiată și imitată.

     Anii '60 s-au încheiat în acorduri colorate, psihedelice și hippy, revoltele tinerilor din 1968, au impus un nou stil, o privire mult mai liberă și lipsită de inhibiții asupra trupului și a sexualității.

 Dacă vreți să aprofundați subiectul puteți începe cu excelentul studiu dedicat istoriei frumuseții de Georges Vigarello, tradusă și în limba română. Merită atenția cititorului capitolul dediat anilor 50-60,acolo veți gasi interpretarea dansului din filmul lui Roger Vadim.

Iar pentru o privire de ansamblu asupra modei, studiul britanic dedicat fenomenului, Moda -istoria completă. Din păcate, traducerea în limba română este deficitară, ilustrațiile și informațiile sunt de calitate. 

---

[1] https://www.youtube.com/watch?v=Q1e5dVd5Tvw